ECUATIA LUI DUMNEZEU

INFORMARE: Prezentul document conţine o informaţie, care poate fi optim asimilata, numai în urma unei iniţieri prealabile, asupra subiectului abordat. Documentul se adresează exclusiv persoanelor autorizate sa-l lectureze. În cazul în care nu sunteţi o persoană autorizată, vă aduc la cunoştinţă faptul ca iniţierea oricărei acţiuni pe baza informaţiilor incluse în acest document, se face pe răspunderea dumneavoastra exclusivă. Dacă aţi primit acest document din eroare, aveti posibilitatea să omiteti lecturarea lui.

Please consider your environmental responsibility before printing this document.

ECUATZIA LUI DUMNEZEU

Octavian

Rezumat în 25 secunde:

Prin Dumnezeu înţeleg un termen care nu se pretează vreunei definiţii, căci a defini presupune a domina definitul, or îmi vine greu să cred că acest lucru este posibil pentru om. Ce cred acum, este că putem spera să excludem o teorie evoluţionistă ca motor în formarea vieţii actuale. În final observ că, timpul necesar formării unei organism, plecând de la teoria evoluţionistă este de mii de ori mai mare decât timpul scurs de la formarea Terrei, sau a oricărei planete dacă dorim să acceptăm chiar şi o teorie a panspermiei.

PROLOG

1. Terra are o vechime estimată de 4,7 miliarde de ani, iar să creezi un probabil gândac frunză ai nevoie de mult mai multe miliarde de ani. Fundamentul vieţii pare a fi altul decât unul probabilistic de adaptare la mediu.

2. Trec sumar în revistă studii actuale despre vechimea Pământului, vechimea speciei umane ca punct de comparaţie pe scara evoluţiei, găsim apoi o fiinţă pe care o vom studia sub aspectul probabilităţii apariţiei sale. În cele din urmă formăm o ecuaţie care să aibă drept rezultat, vechimea medie a posibilităţii de formare a acestei fiinţe sau în general al oricărei alteia.

Cel mai vechi loc de pe Pământ, ascuns în Canada de patru miliarde de ani

3. Chiar şi pentru o piatră, prezenţa de patru miliarde de ani a centurii de nefrit Nuvvuagittuq din Canada este extrem de îndelungată. Prin urmare, această pătură de roci a fost denumită de oameni "cel mai vechi loc cunoscut de pe Pământ".

4. După şapte ani de studiu, testele au arătat că această zonă a planetei are o vechime de 4,28 de miliarde de ani, întrecând recordul anterior de 250 de milioane de ani.

5. Descoperirea, pe ţărmurile estice ale Golfului Hudson din nordul Quebec, vine cu noi informaţii referitoare la formarea Pământului, informează Daily Mail. Vârsta estimativă a Pământului este de 4,6 miliarde de ani, însă cea mai mare parte din suprafaţa originală a fost zdrobită şi reciclată prin mişcările gigantelor plăci tectonice. Oamenii de ştiinţă din America şi Canada au măsurat variaţiile mici din compoziţia elementelor prezente în rocile din Nuvvuagittuq şi au descoperit că cele mai vechi dintre ele erau roci denumite amphibolite false, adică depuneri vulcanice extrem de vechi. Cele mai vechi roci cunoscute până acum proveneau din zona Acasta Gneiss din Australia şi erau în vârstă de 4,03 miliarde de ani.

6. Jonathan O'Neil, de la Universitatea McGill din Montreal, alături de Dr Richard Carlson, de la Carnegie Institutionfor Science in Washington DC, au fost liderii acestui studiu, publicat în revista Science.

Dr. Carlson a declarat că această descoperire sugerează că continentele s-au format foarte devreme în istoria Pământului, întrucât compoziţia chimică de la Nuvvuagittuq este precum cea a rocilor vulcanice din zonele unde se lovesc plăcile tectonice în ziua de azi.

7. Sintetizand proportiile timpului geologic putem traduce varsta Terrei (4,7 miliarde de ani) pe 1 an calendaristic.

Astfel,

pe 5 mai – procariotele

pe 3 august – eucariotele

pe 24 octombrie - cele mai vechi animale multi-celulare

pe 29 noiembrie – pestii

pe 4 decembrie – vertebratele

pe 8 decembrie – reptilele

pe 12 decembrie – mamiferele

pe 19 decembrie – pasarile

pe 30 decembrie - primul hominid (Ramaphitecus)

pe 31 decembrie - ora 20.30 genul Homo

pe 31 decembrie - ora 23.55 Homo Sapiens

"Omul antropoid Beijing" are o vechime mult mai mare decât se credea

8. Omul reprezinta forma cea mai evoluata formă de organizare si functionare a materiei vii. O nouă metodă de datare, ce prezintă o maibună acurateţe, a relevat faptul că "omul antropoid Beijing" ar putea avea o vechime cu 200.000 de ani mai mare decât estimarea anterioară a experţilor, potrivit oamenilor de ştiinţă chinezi.

Scheletul lui "Sinanthropus pekinensis", un exemplar din specia Homo erectus, cunoscută sub denumirea de "Peking Man", a fost descoperit în anii '1920, în timpul excavaţiilor din Zhoukoudian, în apropiere de Beijing, iar experţii au considerat că scheletul are o vechime de 750.000 de ani.

Noua procedură de datare ar putea să îi ajute pe experţi să afle cu o mai mare acurateţe momentul migraţiei populaţiilor umane spre Asia, au declarat cercetătorii de la Nanjing Normal University, al căror studiu a fost publicat în revista Nature.

9. Oamenii de ştiinţă au folosit diverse tehnici pentru a încerca să dateze fosilele, dar lipsa unor metode potrivite pentru analiza osemintelor descoperite în peşteri a limitat acurateţea procedurii de datare.

Cercetătorii chinezi au pus la punct o tehnică nouă, care determină regresia radioactivităţii aluminiumului şi a beriliului din fragmentele de cuarţ, care le permite să stabilească cu mai mare acurateţe vârsta fosilelor.

Experţii consideră că scheletul "omului antropoid Beijing" are o vârstă de 750.000 de ani, fiind cu 200.000 mai bătrân decât estimările anterioare, indicând prezenţa oamenilor în regiune în perioadele glaciare şi interglaciare, contribuind la determinarea unei mai bune cronologii a evoluţiei umane în Asia de Est.

Peşterile din Zhoukoudian adăpostesc rămăşiţele a peste 40 de indivizi şi reprezintă cea mai mare sursă unică de fosile de Homo erectus din lume.

10. Poate că este prea complicat să începem de la om, aşadar vedem în continuare ce ne oferă o teorie a evoluţiei, pentru a putea alege eventual un alt obiect de studiu.

Teoria evoluţiei

11. Teoria evoluţiei este unul din elementele fundamentale ale teoriei biologice. Este o teorie în biologie care explică apariţia diferitelor tipuri de plante şi animale (ca şi a altor forme de viaţă ale Terrei) prin pre-existenţa altor tipuri, diferenţele între acestea fiind datorate unor modificări produse în generaţii succesive. Ca teorie a biologiei, teoria evoluţiei este o teorie ştiinţifică. Asta înseamnă că ea este considerată a fi o ipoteză testabilă (falsificabilă) naturalistă care a fost dovedită. Primele dovezi în sprijinul teoriei evoluţiei au fost acelea provenind din studiile comparative de morfologie ale speciilor existente şi din studiul fosilelor (paleontologie). De atunci, dovezile provenind din aceste surse s-au acumulat pe măsură ce înţelegerea fenomenului a fost adâncită, în timp ce discipline ale biologiei recent apărute (ca genetica, biochimia, fiziologia, etologia şi în special biologia moleculară) au furnizat puternice dovezi adiţionale, care au confirmat primele concluzii. Cantitatea de informaţie despre istoria evoluţionară stocată în ADN-ul vieţuitoarelor este virtualmente nelimitată, savanţii fiind capabili să reconstruiască orice detaliu al istoriei evoluţionare a vieţii în măsura în care investesc suficient timp şi resurse de laborator. Biologii nu mai sunt însă interesaţi să obţină dovezi suplimentare care să sprijine faptul evoluţiei, ci, mai degrabă, sunt preocupaţi a răspunde la întrebarea "ce tip de cunoştinţe pot fi obţinute din fiecare dintre sursele diverselor dovezi?".

Teoria evoluţiei este singura explicaţie ştiinţifică acceptabilă a dualului fenomen al diversităţii şi ordinii biologice. Ea explică variaţia ordonată constatată de biologi ca fiind produsul unor procese naturale care s-au repetat de numeroase ori în istoria vieţii şi care continuă să se manifeste şi azi. Diversitatea formelor de viaţă este marcată de o ordine fundamentală, un "motiv" (model), prin care speciile apropiat înrudite partajează între ele mai multe trăsături comune decât o fac cu organismele mai distant înrudite. [2]

Evoluţia, în sens biologic, poate fi descrisă ca procesul prin care speciile se schimbă prin transformări succesive pornind de la alte organisme şi nu prin generare spontană. Ideea evoluţiei s-a dezvoltat începând cu secolul XIX.

Scopul teoriei evoluţiei este de a dovedi şi explica ipoteza modificării speciilor pe parcursul timpului, formarea lor prin "evoluţie". Aceste teorii au început prin a descrie evoluţia ca un aspect al existenţei fiinţelor vii (Lamarck şi Darwin).

12. În biologie, evoluţia reprezintă modificarea caracterelor moştenite ale populaţiilor de organisme de la o generaţie la alta. Aceste schimbări sunt determinate de combinarea a trei procese principale: variaţie, reproducere şi selecţie. Genele care trec de la un organism la urmaşii acestuia produc trăsături ereditare, care constituie baza evoluţiei. Aceste trăsături variază în cadrul populaţiilor, ale căror indivizi prezintă variaţii genetice. Urmaşii pot avea trăsături noi sau modificate şi aceasta fie datorită mutaţiilor genetice sau prin transferul de gene între populaţii şi între specii. Astfel, la speciile care se reproduc sexual, prin recombinare genetică se produc noi combinaţii de gene, ceea ce conduce la o creştere a variabilităţii. Evoluţia se produce când aceste diferenţe ereditare devin tot mai comune sau tot mai rare într-o populaţie.

13. Evoluţia organismelor constă în schimbări ale trăsăturilor fenotipice moştenite, a celor caracteristici particulare ale unui organism. Fenotipul reprezintă suma însuşirilor morfologice, fiziologice, biochimice şi de comportament rezultate în urma interacţiunii genotipului cu mediul, genotip care reprezintă totalitatea factorilor ereditari.

Variaţiile genetice provin din mutaţii întâmplătoare care survin la nivelul genomului organismului. Mutaţiile reprezintă schimbări în secvenţa ADN-ului genomului unei celule şi sunt provocate de diverşi factori consideraţi externi.

14. Aceşti mutageni produc mai multe tipuri de schimbări în structura ADN-ului; unele fără efect, altele pot produce noi gene sau împiedica funcţionarea altora. Studii efectuate pe Drosofila melanogaster (devenită model în genetică) arată că, dacă o mutaţie care schimbă o proteină este produsă de o genă, atunci acea genă poate fi periculoasă, 70% din aceste mutaţii putând avea efecte distructive, rezultatul fiind fie neutru, fie cu slabe efecte benefice.

15. Pentru a contracara efectele distrugătoare ale mutaţiilor asupra celulelor, organismele au dezvoltat mecanisme de reparare a ADN-ului pentru a înlătura aceste mutaţii. De aceea, rata optimă a mutaţiilor pentru o specie este un echilibru între preţul plătit pentru o înaltă rată a mutaţiilor, cum ar fi cele nocive, şi energia consumată prinmetabolism pentru a reduce această valoare, cum ar fi cazul enzimelor care refac ADN-ul.

16. Evoluţia influenţează toate aspectele legate de forma şi comportamentul organismelor. Ca urmare a selecţiei naturale, au loc acele adaptări comportamentale şi fizice prin care indivizii îşi optimizează capacitatea de a găsi hrana, de a evita prădătorii sau de a atrage parteneri. Organismele pot răspunde la selecţie şi cooperând între ele, un exemplu în acest sens fiind simbioza. Pe termen lung se crede că, evoluţia generează noi specii prin scindarea populaţiilor ancestrale în noi grupuri între care nu mai au loc încrucişări.

17. Teoria pare clară, acum însă mai rămâne să privim şi un alt aspect al acesteia. Posibilitatea ca o anumită fiinţă să apară ca urmare a teoriei evoluţioniste şi am luat un exemplu, Ceylon genus Philium insecta frunză. Interesează mai ales aspectul acesteia de tip mai degrabă „calicatural” în peisajul bilologic, dar care parcă ne stărneşte un sentiment de „mysterium” .

Insecta frunză, Ceylon genus Philium

18. Oricare din cele aproximativ 30 de specii de aceste insecte sunt de formă plată, verzi şi au un aspect evident de frunză, având chiar şi nervurii evidenţiaţi. Femela are aripi mari, care se află la marginea abdomenului nu zboară şi astfel aripile nu au nici o funcţie. Insecta de sex masculin are aripi mai mici, care nu seamănă cu o frunză dar sunt funcţionale. Insectele tinere sunt roşcate la culoare şi devin verzi după hrănire pe frunze. Culoarea şi forma oferă protecţie, permiţând aceste insecte să fie confundate cu mediul în care trăiesc.

19. În natură insectele trăiesc pretutindeni, populând toate mediile de viaţă şi îşi desfăşoară ciclul de viaţă sub influenţa factorilor de mediu. În decursul dezvoltării istorice a insectei aceasta a fost supusă unor mari variaţii de factori abiotici. Pentru a supravieţui, insectele şi-au modificat în timp structurile, forma organelor şi înfăţişarea, aceasta fiind o aşanumită adaptarea la mediul de viaţă .

20. Acum ne punem problema, ce forţă a făcut insecta să aibă o astfel de formă. Vorbim despre o adaptare la mediu. sau vreun alt mecanism, iar pentru aceasta suntem înarmaţi acum cu un minim de cunoştiinţe generale în privinţa evoluţionismului, dar mai avem nevoie de un minim de cunoştiinţe în domeniul teoriei matematice a probabilităţilor.

Probabilităţi

21. Teoria probabilităţilor este o ramură importantă a matematicii, cu aplicaţii larg răspândite în aproape fiecare sferă a activităţii umane în care există un element de incertitudine. Teoria probabilităţilor reprezintă baza teoretică pentru Statistica matematică, o ştiinţă cu vaste aplicaţii în economie, fizică, chimie, biologie. Teoria probabilităţilor pune la dispoziţia cercetătorului din orice domeniu un punct de vedere probabilistic asupra fenomenelor naturale, în opoziţie cu cele deterministe, cu care suntem obişnuiţi. Este vorba de a aprecia desfăşurarea posibilă a unor evenimente, pe baza unor experienţe anterioare sau pe baza unor date empirice. Experienţele concrete, care pun în evidenţă un singur fenomen, ale căror rezultate sunt bine cunoscute, nu interesează calculul probabilităţilor.

22. Probabilitátea este caracterul sau însuşirea a ceea ce este probabil; fapt, întâmplare probabilă, posibilă. Calculul probabilităţilor este un calcul matematic care permite să se aprecieze dacă un eveniment complex se va întâmpla sau nu, în funcţie de eventualitatea unor evenimente mai simple, presupus cunoscute.

Ecuatzia

23. Ecuaţia este o relaţie matematică, exprimată prin egalitatea între două expresii algebrice cu mărimi cunoscute şi necunoscute, egalitatea fiind valabilă numai pentru anumite valori ale necunoscutelor. Ashadar, prin anumite calcule ale unor valori cunoscute, vom deduce anumite concluzii raportat la valori necunoscute.

24. Frecventa medie cu care se produce un eveniment mutational particular, per celula sau individ si per generatie se numeste rata de mutatie si a fost scrisa de Rieger în 1976. Ea se apreciaza prin diferite metode fenotipice directe si indirecte, demografice bazate pe numarul subiectilor cu mutatie, depistati într-o anumita zona si perioada de timp. Frecventa indivizilor cu mutatie într-o populatie este diferita de cea de la nastere, deoarece exprima echilibru dintre rata mutatiei genei si eficienta selectiei ce actioneaza pentru eliminarea ei.

25. Rata mutationista este data de frecventa aparitiei mutatiilor la nivelul unei singure gene. Rata mutationala la bacterii este de 1:10.000.000, la organismele pluricelulare ea este apreciata a fi 1:1.000.000. Aceasta inseamna ca rata mutationista este mai redusa in cazul din urma; avand in vedere faptul ca numarul total de gene este mai mare, probabilitatea aparitiei unei mutatii este relativ ridicata. Oricum mutatiile sunt destul de frecvente, in fiecare generatie a unei speciei aparand o mie de miliarde de mutatii.

26. Organismul este compus din celule, de studiul cărora se ocupă citologia. Dezvoltarea citologiei experimentale si in special studiul diviziunii celulare a demonstrat ca numarul de cromozomi existenti in fiecare celula si caracteristic pentru specia respectiva se pastreaza constant la celulele fiice. In perioada de la inceputul secolului nostru, in momentul in cand s-au pus bazele stiintei despre ereditatea vietuitoarelor (genetica), se cauta descoperirea unui substrat material celular care sa explice transmiterea fidela a caracterelor de la parinti la urmasi. Acest substrat este format din cromozomii, aceştia fiind purtatorii factorilor ereditari (genelor) de la o celula la alta si de la o generatie la alta.

27. Fenomenul prin care in meioza cromozomii materni si paterni se imperecheaza in functie de omologia lor si apoi se separa pe baza de hazard, a fost denumit de cunoscutul genetician american Muller “dansul cromozomilor”.El a comparat cromozomii cu fetele si baietii dintr-o sala de dans, care pot forma numeroase cupluri, deoarece partenerii se pot schimba mereu intre ei.

28. Cu cat numarul cromozomilor si, respectiv, al genelor pe cromozomi este mai mare, cu atat va fi mai mare numarul combinatiilor posibile ale gametilor. In cazul unei specii cu sase cromozomi somatici si un singur factor ereditar pe fiecare cromozom, probabilitatea ca un gamet sa fie diferit de altul este egala cu (1/2)3=1/8, iar ca un individ sa fie diferit de altul este (1/2)6=1/64.

29. Majoritatea speciilor de la plantele si animalele mai evoluate au, insa, un numar mai mare de cromozomi, iar numarul genelor pe fiecare cromozom poate ajunge chiar la cateva mii. Daca vom considera, de pilda, ca la om, care are 46 de cromozomi somatici, pe fiecare cromozom se afla o singura gena, probabilitatea ca o celula sexuala (ovula sau spermatozoid) sa fi diferita de alta este de (1/2)23, adica 1/8388608, iar ca un individ sa fie diferit ereditar de altul este de (1/2)46. Aceasta cifra depaseste de multe mii de ori populatia globului. Trebuie precizat, ca la om pe fiecare cromozom se afla mai multe gene si ca intre cromozomii-pereche se pot produce schimburi de segmente de cromatide, ceea ce mareste inca si mai mult numarul de combinatii posibile intre gameti.

30. Într-o bază de calcul, h(E) =m supra n , unde m reprezintă numărul de apariţii E în cazul a n încercări.

31. Ca valori cunoscute avem în ceea ce îl priveşte pe Ceylon genus Philium, adică posibilitatea producerii lui (E) ? Numărul de apariţii este numărul total de combinaţii ale genomului, iar încercările sunt frecvenţa medie cu care pot apărea mutaţiile. Să mai presupunem că o rată a mutaţilor este de 1 pe fiecare an, căci deşi iniţal rata de mutaţii este posibil să fi fost mult mai ridicată, în prezent ea pare a fi mult mai rară şi este greu să presupunem că Ceylon genus Philium este un capăt de evoluţie şi mutaţiile nu ar mai fi necesare. Pe de altă parte existenţa mai multor specii, nu duce cu gândul la posibilitatea unor ciorne ale arhitectului vieţii, sau la posibilitatea unei echipe de arhitecţi cu opinii diferite.

Mergând mai departe …. calculând .... Ceylon genus Philium avea nevoie pentru formare de o perioadă de timp egală cu vârsta Terrei înmulţită de mai multe mii de ori şi asta fără a mai ţine cont de faptul că viaţa a apărut după cum se crede, pe la jumătatea vârstei planetei noastre. În fond suntem în prezenţa unor simple presupuneri fără a avea nici pe departe pretenţia că am făcut un calcul exact, dar mai rămâne totuşi întrebarea, dacă vârsta Terrei permite desfăşurarea întregului şir de mutaţii aleatoare necesare apariţiei oricărei entităţi biologice.

Epilog

32. Nu se cunosc pana acum cauzele care au provocat si continua sa provoace aparitia mutatiilor in natura; multi cercetatori insa s-au straduit sa gaseasca mijloace de producere artificiala a lor şi parţial au reuşit. Rezultatele lor, nu sunt însă creaţioniste.

33. Din ceea ce am calculat, am observat că insecta frunză avea nevoie pentru formare de un număr de ani considerabil mai mare, decât cel scurs de la apariţiei Terrei, prin urmare forma sa trebuie să fie rezultatul unei alte forţe decât cea generată de un mecanism de adaptare la mediu, ce menţine în viaţă indivizii mai adaptaţi. Adio, domnule Darwin !

Adevărul

Rezumat în 15 secunde:
Adevărul, sau ultimul adevăr, pare a fi o metaforă, nicidecum un mod ascuns de
aşezare a lucrurilor în lume, care odată descoperit va ridica cât mai substanţial
statusul descoperitorului. Adevărul unic este imaginar şi imposibil de gestionat de
către o singură persoană, dar fiecare deţinem un adevăr propriu în continuă
schimbare, ca impresie asupra lumii.

ÎNŢELESURI
1. Adevărul este o concordanţă între cunoştiinţele noastre şi realitatea
obiectivă, o oglindire fidelă a realităţii în gîndire. Noţiunea, din punct de
vedere filosofic mai desemnează o realitate sau veridicitate a ceva şi mai
avem înţelesuri ca veracitatea livrească, or autenticitate, exactitate sau
justeţe.
2. Adevărul la modul absolut şi general presupune sa zicem, o matrice
iniţială de formare a universului, iar mai apoi una de gestionare a sa.
Acest adevar presupune deţinerea de catre o entitate a întregului set de
informatii de formare şi gestiune a universului, dar şi o modalitate de
manifestare a acestora.

3. Adevărul, mai poate fi văzut însă şi ca o relaţionare între propria
persoana şi univers; adevărul in aceasta perspectiva presupune
cunoaşterea cu exactitate a locul în care trebuie să te aflii la un moment
dat, sau a atitudinii ce trebuie manifestată la un moment dat. Adevărul
apare aici ca relaţionar, abstracţiunea are conotaţiile adevărului unic.
Deţinerea ultimul adevăr are un singur sens, o singura justificare, aceea
de putere asupra lumii.

CARACTERE
4. În ceea ce facem, acum putem atât, apoi putem şi mai mult, scopul
nostru pare a fi în continuă schimbare, căci un ultim adevăr, ca stare
finală a lucrurilor, poate fi deţinut numai în parte şi este mai degrabă o
potenţialitate de evoluţie a lumii ce ne înconjoară, pozitivă şi axată în jurul
propriei persoane. Ultimul adevăr pare a fi puterea de a transforma orice
stare a lucrurilor în favoarea noastră, nu în controlul nostru, ci mai
degrabă în a trăi pozitiv, în starea lumii care este în faţa noastră, acum.

5. Eşecul imediat în căutarea adevărulului poate dăuna persoanei, căci
toţi dorim să îl deţinem, dar nu toţi aveam puterea de a-l urmării cu
asiduitate, de a înţelege că deţinerea sa are anumite limitări, atât calitative
cât şi ca factor de timp.

6. Căutarea adevărulului, ne situează în mod eronat într-o competiţie.
Avem convingerea că, deţinătorul ultimului adevăr va avea statusul social
cel mai ridicat, poziţie ce îi conferă control nelimitat asupra resurselor.
Este adevărat că deţinătorul ultimului adevăr ar prezenta mari puteri, dar
acestea sunt de altă natură decât cea care ar permite controlul resurselor,
căci ultimul adevăr presupune în cele din urmă creaţia şi gestiunea
acesteia.

7. Trebuie să fii iniţiat pentru a te afla pe drumul spre ultimul adevăr şi al
găsi. Pentru aceasta trebuie pentru început să laşi aşezate lucrurile într-o
anumită ordine în lumea ta, ordine care arată convenţional spre locul în
care doreşti să te îndrepţi. Trebuie apoi să repeţi constant că, începând
cu un anumit moment, eşti în căutare. De fapt în tot ceea ce facem,
aşezăm lumea într-o ordine stabilită iniţiatic de noi, pentru a desăvărşi cu
bine o sarcină, astfel ne aranjam instrumentele de lucru într-o anumită
ordine înainte să începem o activitate, ne facem un machiaj sau ne
îmbrăcăm pentru a atrage atenţia în activitatea noastră.

8. În căutarea ultimului adevăr, nu te aflii în faţa unei perioade de timp, ce
trebuie cu răbdare parcursă, ci numai lumea va trebui să fie altfel privită
să îl poţi descoperi.


Acolada fraterna.
U:: O::

COMPLEXITATEA

9. Adevărul nu pare a fi un obiect al simţurilor, este ascuns acestora şi nu
poate fi cuprins de ele. Dacă am vedea un flash al ultimului adevăr,
probabil acesta nu ar rămâne întipărit identic în fiecare individ, ceea ce
duce la concluzia că observatorul nu ar mai fi în posesia ultimului adevăr,
deşi tocmai a asistat la desfăşurarea acestuia. Se pare că nu putem primi
adevărul de o dată, ci numai secvenţial, iar acesta mai degrabă necesită o
construcţie în interiorul nostru.

10. Relaţia dintre limbaj şi memorie este demnă de luat în considerare
într-un crochiu asupra complexităţii ultimul adevăr. Memoria este
procesul psihic de întipărire, stocare şi reactualizare a informaţiilor,
definind dimensiunea temporală a organizării noastre psihice prin
integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut,
prezent şi viitor, iar limbajul reprezintă un sistem abstract, complex de
comunicare verbală între oameni. Între limbaj şi memorie este o strânsă
legătură care comandă mişcările, înţelegerea limbajului şi centrul vizual,
auditiv şi cel de scriere.

Toate acestea duc la o strânsă conexiune între
veriga de execuţie şi veriga de recepţie. Memoria psihică dobândeşte
continuitatea identităţii în timp. Ea se datorează plasticităţii creierului -
abilitatea de a-şi modifica starea internă sub influenţa stimulilor externi şi
capacităţii de înregistrare, păstrare şi reactivare a acestor stimuli.
O memorie este mai bună, dacă conţine informaţii mai eficiente într-un
volum cât mai mare, o fidelitate mai bună şi o completitudine mai mare.
Se pune problema aşadar, dacă putem gestiona informaţia cuprinsă în
ultimul adevăr.

11. Adevărul trebuie să aibă totuşi o anumită structură, care în cele din
urmă convenţional poate fi redusă la o anumită cantitate de informaţie.
Adevărul dacă e să avem convingerea că îl vom putea deţine în cele din
urmă poate avea, maxim numărul limitat de bitzi, pe care îl posedă
capacitatea de stocare a creierului uman.

12. Informaţia este o incercare de reprezentare a realităţii, operaţie
specifică intelectului uman, prin intermediul unui set bine precizat şi
structurat de simboluri, accesibile simţurilor şi raţiunii.
Informatia nu este nici conţinut, nici agent, ci informaţia se constituie într-o categorie de sine
stătătoare, având o existenţă abstractă şi subtilă – adică nematerială -
categorie care este reflectată de stări, semnale etc. şi constituie un element
esenţial în procesul cunoaşterii.
Creierul primeste prin intermediul
vascularizatiei sale foarte bogate o mare cantitate de substante, materia
prima a creierului o reprezinta totusi informatia.

13. În metrologie, statistică şi informatică, un bit este unitatea de măsură
pentru cantitatea de informaţie. Un bit este cantitatea de informaţie
necesară reducerii la jumatăte a incertitudinii. Termenul a fost introdus de
matematicianul şi statisticianul american John Wilder Tuckey ca o
prescurtare combinată a cuvintelor engleze binary digit (= cifră binară),
într-un articol din1958, scris pe vremea când lucra cu John von Neumann
la proiectarea unor modele timpurii de computere.

14. Deşi, are nevoie de cat mai multe informatii, creierul are o capacitate
destul de limitata de receptionare si de prelucrare a informatiilor. Asa,
spre exemplu, din cei 11 miliarde de biţi care ajung in fiecare secunda la
nivelul organelor noastre de simt, numai 1 milion de biţi reusesc sa ajunga
in fiecare secunda la nivelul creierului si numai 14 biti pe secunda reusesc
sa fie prelucrati in mod constient de catre creier.
15. Capacitatea de memorare a creierului uman, este mai scazuta decat s-
a crezut până de curând. Creierul unei persoane adulte este format din
aproximativ 100 de miliarde de neuroni, insa un studiu realizat pe
computer a demonstrat ca memoria nu este bazata pe numarul de
neuroni, ci pe capacitatea limitata de conexiuni intre neuroni.
„Se presupunea de mult timp ca asa stau lucrurile, insa abia acum a fost
demonstrat stiintific”, a declarat Peter Latham, de la University College
London.
Neuronii produc semnale electrice care calatoresc prin tesuturile
nervoase ale fiecarei celule, formand astfel retele de comunicare. Neuronii,
insa, produc adeseori semnale haotice si lipsite de sens, care creeaza
zgomot in comunicarea dintre neuroni.

16. „Din fericire, creierul interpreteaza aceste semnale si le transforma in
informatii utile”, a declarat Latham, citat de LiveScience. Neuronii – a
explicat omul de stiinta britanic – se organizeaza in retele distincte, iar
calitatea unei sinapse este cea care determina formarea unei memorii.

In urma unor teste pe computer, in care s-a simulat activitatea cerebrala, s-a
constatat ca odata cu solidificarea unei conexiuni intre neuroni, creste si
amploarea semnalelor zgomotoase. „Indiferent cati neuroni are o retea,
odata cu adaugarea memoriilor si consolidarea conexiunilor, zgomotul
devine atat de puternic incat reteaua nu poate inmagazina mai mult de
500 de memorii. Orice alte noua informatie introdusa in retea, va fi
imediat respinsa”, a precizat Peter Latham.

17. Dacă ar fi să apreciem cantitatea de informaţie necesară şi suficientă
apariţiei şi menţinerii vieţii pe pământ, ajungem la concluzia că nici pe
departe corpul uman nu poate deţine capacitatea de stocare a informaţiei
cuprinse de acest numit de noi ultimul adevăr.


Acolada fraterna.
U:: O::

Purtătorul si Comunicarea

18. Privim deţinătorul ultimul adevăr ca pe fiinţă care poate face ce
doreste, căci dorinţa i se împlineşte, el poate da viaţă şi poate distruge,
este veşnic. Dar aceste atribute ale sale observam ca nu sunt altceva decat
construcţii morale idealizate ale istoriei prin care am trecut.
A face cava, presupune in fond a acumula resurse, a distruge presupune acţiunea
asupra duşmanului care atentează la resursa limitata, a fi veşnic
presupune a controla permanent resursa, căci plecare ta în lumea „celor
drepţi” va pune un nou stăpân pe aceasta. Privim deţinătorul ultimul
adevăr ca fiinţă, prin dorinta noastra de a-i gasi similitudini cu noi şi fără
alt motiv plauzibil, căci atunci, cand detinem ultimul adevar, ne închipuim
stăpânirea finală şi definitivă a tuturor resurselor.

19. Se pune pentru început problema dacă purtătorul ultimului adevăr,
este un individ sau o comunitate de indivizi, or cum un individ singular nu
are capacitatea necesară de stocare a informaţiei cuprinse de ultimul
adevăr aşa cum am concluzionat mai sus, presupunem că posesorul său
ar fi mai degrabă o comunitate.
Dar într-o comunitate, deşi acapacitatea
de stocare a unor mari cantităţi de informaţie există, lipseşte totuşi
congruenţa arhivării acesteia, iar decizia de utilizare corectă a informaţiei
luată de comunitate este numai o abstracţiune, ce nu poate fi obţinută
decât ca rezultat al unui demers statistic.

20. Extrapolând, purtătorul adevărului nu poate fi decât o fiinţă unică
care nu este însă observabilă, căci vedem numai anumite obiecte care ne
sunt sau familiare sau perceptibile ca uzualitate. Vedem ceea ce trebuie şi
suntem obişnuiţi să vedem, ca necesar pentru satisfacerea necesităţilor
noastre, nu vedem ceva prea mare ori prea mic, nu vedem de asemenea
abstracţiunile spaţiul or timpul.

21. Un individ poate fi însă purtătorul unei părţi din ultimul adevăr, el ştie
cel puţin locul în care poţi privi spre adevăr, deşi nu se poate situa acolo.
O astfel de persoană este un punct de reper social, ea este în principal
motorul unei profunde schimbări sociale. Cunoaşterea unei părţi a ultimul
adevăr nu este un dar, este ceva ce se câştigă printr-o activitate specifică
intelectului.

COMUNICAREA
22. Dacă noi nu suntem şi nu putem fi purtătorii ultimului adevăr, nici ca
individ şi nici ca şi comunitate, se pune problema în ce relaţie am putea fi
cu un purtătorul al acestuia. O relaţie presupune schimb de infirmaţii
reciproc avantajoase, adică părţi din informaţia noastră să fie transmisă
către purtătorul ultimului adevăr şi invers.

22. Dacă pentru noi poate fi lesne observat un interes, nu vedem interesul
celeilalte părţi. Adică dacă noi dorim ceva şi solicităm acel ceva de la cine
poate să ne îndeplinească dorinţa, ce îl va detemina pe interlocutor să ne-o
îndeplinească, atata timp cât universului este în puterea sa, iar trecutul şi
viitorul îi sunt cunoscute.
23. Vedem că nu putem comunica nici cu semenii noştrii, dacă ne
desparte o distanţă culturală prea mare, căci nu are rost să-i explici unui
băştinaş din Noua Guinee mersul bursei din Wall-Street, sau cel puţin
dacă o faci, nu vei obţine un bun rezultat într-o perioadă rezonabilă de
timp .

SINTEZĂ
24. Ultimul adevăr presupune că, după cunoaşterea sa nu mai avem
nevoie de eforturi, căci de aici în colo lucrurile vor funcţiona prin faptul că
acesta se manifestă în lume prin noi. Dorim ultimul adevăr şi fiecare
cuvânt rostit, or imaginat este o rugăciune în căutarea acestuia.

25.În lumea noastră internă se poate întâmpla ceea ce dorim cu adevărat.
Câteva stele pot fi cuprinse cu o singură mână, fără ca măcar să simţi
căldura, suntem nemuritori căci evenimente precum moartea, pot fi
surclasate de trăirea potenţialităţii veşniciei. De altfel în istoria, cei care
sunt deţinători ai ultimul adevăr nu au murit, trăiesc în continuare sau se
reâncarnează.

26. Ultimul adevăr, în sensul cel mai uzitat al cuvântului, pare a fi mai
degrabă o construcţie edificată, după un cod unic al fiecăruia dintre noi.
Facem un plan pe care mai apoi îl punem în aplicare, dar totuşi, în orice
moment, construcţia trebuie să ne ofere protecţie împotriva interperiilor.
Munca va fi însă cu necesitate, una de echipă, căci în fond esenţa noastră
este una socială şi nu de bun sălbatic. Tot ce putem spera, este să fim în
căutarea ultimului adevăr.

27.Deoarece nu avea posibilitatea de a gestiona un unic „adevăr”, ne
creem fiecare din noi adevăruri individuale, reprezentări ale lumii
cunoscute or imaginate ca cunoscută, trăind într-un univers propriu care
ne stă în putere să îl schimbăm.

Acolada fraterna.
U:: O::

Secretary

Although any member may hold the office of 'Secretary', it is almost universal practice for an experienced Past Master to hold this position. (One notable exception to this norm was the appointment of Rudyard Kipling as Secretary of Lodge of Hope and Perseverance No 782 (English jurisdiction) at Lahore, Punjab, India in 1886: Kipling was just 20 years old, and had only just been admitted as a Freemason; indeed, he recorded the minutes of his own initiation).^[1]

It is also common for the same member to hold the office of Secretary for a number of years, for the sake of continuity; although again, there is no rule to this effect, and annual re-election/appointment is necessary in all jurisdictions.

The Secretary's office is sometimes said to be the real power base of a lodge. It is certainly true that the position is an influential one, and in those lodges which do not have an active general committee, the Secretary inevitably ends up making many key decisions in the life of the lodge.

The Secretary's role includes issuing the 'summons' (a formal notice of an impending meeting, with time, date and agenda), recording meeting minutes, completing statistical returns to the Grand Lodge, and advising the Worshipful Master on matters of procedure. In many lodges it is also the Secretary who determines (with consultation) the progression of officers within the lodge. The Secretary is almost always a key figure in the interviewing of potential new members of the lodge.